joi, 22 mai 2014

dilige, et quod vis fac

si-a facut loc in mine o boala, nu stiu daca acum am intimpinat-o in lumea mea sau abia acum si-a hotarat sa isi arate simpotomele: nevoia enorma de multa sinceritate.
e greu sa traiesc cu ea.
rationalizarea mea este complet ravasita de indoieli si intrebari care se amesteca in neantul nehotararii care imi vine din imediata realitate.

eu am nevoie de sinceritate, mereu, continuu,
nu pot sa imi deschid sufletul acolo unde nu a fost asternuta o plapuma de sinceritate.
eu am nevoie de siguranta pe care ti-o ofera ochii unui om sincer.
eu am nevoie de cafele la mijloc de noapte si pupuri pe frunte sincere. spontane.
dilige, et quod vis fac. am citit intr-o carte de-a lui eliade si am inteles ca asta trebuie sa imi ramana tiparita.
-
zilele trecute, intr-un moment de sinceritate cu mine, m-am intrebat ce vreau eu de fapt sa obtin in viata?
n-am putut sa raspund asa ca am intrebat cateva persoane. ele stiau, raspunzandu-mi prompt si sigure. sot iubitor, casa, cariera and stuff.
atunci, momentul meu de sinceritate a continuat si eu mi-am dat seama ca, cel putin pana acum, eu nu mi-am pus astfel de scopuri. involuntar, mi-am raspuns atunci, eu vreau sa ma regasesc, pe mine.

daca ei nu vor sa imi ofere sinceritate, vreau eu sa imi ofer.
eu vreau sa fiu sincera cu mine. vreau sa ma gasesc, sa ma re-gasesc. sa nu uit de mine.
am realizat pana acum faptul ca niciodata nu ma voi cunoaste per total. nu sunt sigura ca va veni un timp cand strafundurile sufletului meu isi va deschide portile pentru mine. stiu asta si totusi nu vreau sa ma abandonez. imi vreau legatura cu mine prinsa intr-un tandem sigur, chiar daca asta va duce la o eventuala dezamagire completa.
oamenii dezamagaesc cel mai mult, iar eu inca nu am invatat cum sa ma protejez. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu