we are

noi, de fapt, suntem atit de tari si nici nu stim de asta.

suntem mult mai puternici decit credem.
noi toti am infruntat ziua cind ne-am dezamagit in prima dragoste,
in sarutul frumos,
in cuvinte soptite,
in prietenii pe viata,
in promisiuni legate,
in adevar,
in noi insine,
in oameni.
si totusi, iata-ne aici, acum.
privim apusul, sorbim din cana de ceai, tragem ultimul fum de tigara si realizam ca puterea universului e concentrata in fiecare dintre noi.
-
gaseste-te.
re-gaseste-te.

altfel

pentru ca sunt retardati si oameni ignoranti si mereu au fost si mereu vor fi.

ma irita ca imi polueaza spatiul meu, al existentei mele. eu mai cred ca exista omenie, si mai cred ca mai si exista cazuri pierdute.

si nu, fericirea mea in viata n-o sa se reflecte in ceea ce se intimpla acum in jurul meu chiar daca acum ma afecteaza. si nu pentru ca as fi slaba, ci pentru ca ei provoaca in mine repulsie.

 iar fericirea ta in viata o sa vina din neant si tot acolo va pleca.

-

eu am zapada mea, iar voi a voastra.  

mult prea mult nu ma regasesc aici.

tat twam asi

patetic probabil, dar eu abia acum am inceput sa inteleg genialitatea lui eminescu. nu, poate nu intr-atit genialitate, dar adevarurile is atit de relevante. mult prea multe, mult prea dense.
or, nu-i totul degeaba, in van?
ce mai bem cafea daca pina la urma tot vrem sa dormim?
ce mai atita invatatura daca pina la urma nu atingi apogeul?
atita dor si oricum pleoapele se inchid si tacem.

sincer, atit de tare ii apasatoare trezirea asta a constiintei la virsta data. mi se pare prea mult sa inteleg chestii elementare, chiar mi se pare greu.
da, noi vrem tare tare sa credem ca oamenii is buni si frumosi si calzi si de fapt nu-i asa.
nu, noi nu o sa fim mereu tineri si frumosi si tu tot stii asta

ne pare rău de oamenii pe care îi pierdem.

poate şi lor le pare rău

poate au pierdut ceva în mine. 

am pierdut eu ceva care poate pentru ei era important.

şi totuşi, cînd stai nopţile cu picioarele pe geam începi să îţi dai seama că de fapt, oamenii ar trebui să se tragă unii la alţii nu din cauza unei chestiuţe.

ne apropiem unii de alţii pentru că nu există acest "pentru că".

simplu, şi totuşi oamenilor le place să se complice. se simt mai importanţi.

-

îmi pare rău de oamenii care îi pierd.

se pierd.

mă pierd.

Give Us A Little Love

eu nu ştiu care îs limitele în care s-ar încadra firea mea tîmpită, dar bănuiesc că are ceva tangenţe cu infinitul.
autocontrolul meu chiar s-a dus pe apa sîmbetei, de tot.
îmi privesc mîinile şi încep obsesiv să înţeleg că eu nu ştiu cum să rezolv unele probleme, fie ele şi matematice.

apropo, visasem odată că mă iubeai.
dar era doar vis.
iar tu nu eşti deosebit, chiar dacă eu uneori mint.

prostii! mari prostii şi tîmpenii, de nu mai pot.
şi tu eşti un prost şi eu ca şi tine...
clar, n-am înţeles nimic. niciodată nu o să învăţ din greşelile mele.
mult prea mult cred în persoane deosebite. ce bred, recunosc. 
toţi avem instincte comune în anumite situaţii, iar restu îs doar nuanţe.
în mine se duce un război nebun împotriva ta acum, iar tu cred că te bucuri acum de o cană de ceai fără a-ţi complica gîndurile sau a analiza cîte ţigări am fumat noi ieri. superb.

o să pun o grămadă de regrete în pungi de plastic ca mai apoi să le scot, să mă uit la ele şi să exclam: ce fignea!


florilele mele se usucă pe masă, iar hainele toate-s murdare.
asta a fost tot? serios?
bred.

                                                                      aş vrea.

despre noi

"unde se duc visele noastre atunci cînd se duc?"
eu cred că el se duc acolo unde se află şi regretele noastre, şi speranţele lăsate şi multe amintiri închise ermetic. primeşti un ricochet destul de intens în momentul în care vrei să intri in acest loc.
-
sincer, gîndurile mele se zbat acolo şi aiuresc toate de nu mai pot, iar eu ramîn stupefiată de cît de tare s-au schimbat lucrurile şi de cît de puţin ştiu eu ce o să fie peste două săptămîni.
am ajuns să cred că dacă simţi că trebuie să laşi ceva ca mai apoi să nu regreţi atunci chiar trebuie să faci asta. şi o să regret, ştiu.

-
eu nu ştiu dacă asta este exact vara pe care am vrut-o atît
cert este că e bine totuşi să dormi puţin

"nu rupe-ţi florile pentru că o să vă murdăriţi mîinile, iar mai apoi ve-ţi vrea să mîngîiaţi cu ele un chip frumos.", o spus un oarecare x.

ea

obsesie. îi plăcea mult cuvîntul ăsta. poate pentru că ştia ce ascunde el de fapt, poate pentru că credea că îşi ştie obsesiile ei sau poate pentru că credea că le ştie pe ale altora.
-
oamenii calmi. cu care poţi să bei cafea, să fumezi şi să taci.
să îi priveşti în ochi şi să îţi "verşi" sufletul.
îi plac. e bine cu ei. e cald.

să stea în braţele lui şi să abereze, ştiind că o să o înţeleagă.
rîdea mult şi bea vin cu brînză bulgărească.
îşi sublinia minuţios rînduri din cărţile ei vechi, dar cu miros plăcut de lemn.
îi plăcea de murakami, nici ea nu ştie de ce.
senzaţia pe care o simţea cînd trecea de pe o magistrală direct pe o străduţă lăturalnică, sumbră îi era tare dragă. iar dacă mai găsea nişte scări reci, era perfect.
mai avea, ca orice reprezentant al generaţiei ei, dorinţa aia de independenţă. dorinţă căreia, cel mai probabil, avea să-i urască prematuritatea peste vreo 20-30 de ani.
în fine.

şi totuşi, eu cred că sufletul ei a fost conceput la mare, sub o melodie pe care o asculţi pe drum de la mare spre casă.
ea înţelege de ce.

ştia că nu e deosebită. în fond, s-a împăcat cu ideea că are nasul tatei şi buzele mamei.

ştii, e frumos al naibii cîntecelul ăla care mi l-ai dat. sunt, de fapt, toate frumoase.
mie iar mi-i dor şi mă simt atît de vinovată.
ce am face noi dacă am sta o noapte întreagă împreună?
nu ştiu, sincer.
dar nici nu mai cred că ar trebui să mă gîndesc la asta.
-
mă irită lipsa mea de voinţă, de autocontrolare.

trebuia să scriu nişte chestii aiurea şi anul ăsta, cum fără asta.