vineri, 17 februarie 2012

ea

obsesie. îi plăcea mult cuvîntul ăsta. poate pentru că ştia ce ascunde el de fapt, poate pentru că credea că îşi ştie obsesiile ei sau poate pentru că credea că le ştie pe ale altora.
-
oamenii calmi. cu care poţi să bei cafea, să fumezi şi să taci.
să îi priveşti în ochi şi să îţi "verşi" sufletul.
îi plac. e bine cu ei. e cald.

să stea în braţele lui şi să abereze, ştiind că o să o înţeleagă.
rîdea mult şi bea vin cu brînză bulgărească.
îşi sublinia minuţios rînduri din cărţile ei vechi, dar cu miros plăcut de lemn.
îi plăcea de murakami, nici ea nu ştie de ce.
senzaţia pe care o simţea cînd trecea de pe o magistrală direct pe o străduţă lăturalnică, sumbră îi era tare dragă. iar dacă mai găsea nişte scări reci, era perfect.
mai avea, ca orice reprezentant al generaţiei ei, dorinţa aia de independenţă. dorinţă căreia, cel mai probabil, avea să-i urască prematuritatea peste vreo 20-30 de ani.
în fine.

şi totuşi, eu cred că sufletul ei a fost conceput la mare, sub o melodie pe care o asculţi pe drum de la mare spre casă.
ea înţelege de ce.

ştia că nu e deosebită. în fond, s-a împăcat cu ideea că are nasul tatei şi buzele mamei.